Posts

Boala mea, mentorul meu. Lecții învățate din crize

De-a lungul celor cincisprezece ani de când a debutat primul episod psihotic, boala m-a învățat numeroase lecții, pe care uneori nu le-am înțeles din prima și a fost nevoie de o nouă criză pentru a pătrunde ce nu mi-a fost clar întâia dată.
Să ne alegem un Big Brother sau o Big Sister
Pentru că sunt aplecată spre studiu șiadesea pierd noțiunea timpului când citesc, se întâmplă să uit uneori să-mi iau medicamentele. În cei câțiva ani în care am locuit singură, neavând pe nimeni care să mă monitorizeze, se întâmpla uneori să uit să le iau, fapt ce atrăgea cu sine un nou episod maniacal. În prezent locuiesc cu mama și ea e supraveghetorulmeu discret care mă scoate din bula mea atemporală, amintindu-mi să-mi iau pastilele.
Când nu avem în preajmă o persoană care să joace rolul unui Big Brother sau al unei Big Sister după cum ne recomanda scriitoarea Dominique Barbier, putem recurge la bilețele adezive pe care să le lipim la vedere sau la alarma telefonului pe care să-l programăm la ora la c…

Automutilările - manifestări și soluții de a le opri

După cum am menționat într-un capitol anterior, la pubertate am avut prima tendință de automutilare, de tăiere ușoară a venelor, ce s-a manifestat pe fondul unei frustrări - aceea de a nu putea avea o carte foarte scumpă despre cântărețul preferat.

Au urmat niște ani în care mă gândeam foarte des la moarte, fără să mă mai autoflagelez, până într-o zi când, studentă fiind, am repetat gestul chiar într-o zi de Crăciun, când tatăl meu era violent cu mama mea. De atunci și până la 27 de ani am tot continuat să-mi tai venele din diverse motive, ultimul de care-mi aduc aminte fiind acela că al doilea prieten a vrut să mă părăsească, iar eu am recurs la acel șantaj emoțional pentru a-l păstra lângă mine.
Promisiunea e datorie
Chiar dacă ulterior oricum ne-am despărțit, i-am făcut atunci o promisiune - că nu mă voi mai autoflagela niciodată și am reușit, slavă Domnului, să mă țin de acea făgăduință până în prezent, când iată sunt 13 ani de atunci.
În toți anii în care mă automutilam, mă mândream…

În căutarea vinovaților

Image
Motto:
A-i acuza pe alții pentru propriul nenoroc este semn al nevoii de educație. A-ți acuza propria persoană arată că educația a început. A nu te acuza nici pe tine, nici pe alții e semn că educația a luat sfârșit. (Epictet)
O perioadă îndelungată după ce am primit diagnosticul am blamat mulți oameni pe care-i consideram vinovați de îmbolnăvirea mea. La întrebarea cine e responsabil de acest lucru aș fi răspuns în mai multe feluri: toți,anumite persoane, eu însămi ori nimeni. Și probabil că de fiecare dată aș fi avut dreptate…Da, sunt în categoria celor cărora li se spune aveți dreptate.J
Hai să luăm prima variantă: toți, potrivit căreia Iadul sunt ceilalți. Lipsită de ceea ce scriitorul bipolar David Mariant numea pielea emoțională, fiecare comportament malițios mi se înfigea în carnea sufletului, mutilându-mă.
Acasă aveam parte de torționarul-șef, despre ale cărui forme de abuz am mai scris. Limbajul trivial, subminarea încrederii în mine, umilirea mamei în prezența mea, abuzuri fizi…

Primul episod psihotic

După ani întregi în care depresia m-a însoțit aproape permanent, exceptând rarele momente de exaltare maniacală, dintr-o dată, în toamna lui 2004 lumea mea gri a început să prindă culoare, emoțiile pozitive au atins cote foarte înalte, introversiunea mea s-a transformat în extraversiune, astfel că relaționam dintr-o dată cu ușurință cu toată lumea, chiar și cu oameni necunoscuți.
De exemplu, eram într-un microbuz în drum spre job, ascultam Yann Tiersen la căști și când un bătrânel s-a așezat lângă mine, i-am dat una dintre căști să asculte și el, lucru pe care în mod normal nu l-aș fi făcut.
Exaltarea mea era atât de puternică, încât mă simțeam ca o mamă universală care-i iubește cu infinită dragoste pe toți locuitorii planetei. Poate de aceea am devenit preocupată de soarta oamenilor străzii, cărora le cumpăram mâncare sau le dădeam bani.
De la un moment dat am început să am niște experiențe stranii, care constau în niște coincidențe surprinzătoare, ce păreau că anticipează viitorul,…

Bursa în străinătate

În anul al treilea de facultate, în 2002, am avut (ne)șansa de a obține o bursă de studii de aproape patru luni în Finlanda sau Friglanda, cum o alint eu.De ce neșansa? Pentru că am crezut, până nu demult, că a fost o experiență care nu mi-a folosit la nimic, ba din contra, că mi-a dăunat foarte mult sănătății mele psihice. Și de ce totuși șansa? Pentru că în cele din urmă mi-am dat seama că mi-a folosit la ceva. Bucuria că voi pleca pentru atâta timp într-o altă țară mi-a fost umbrită de la bun început de frica de a călători cu avionul, precum și de teama că m-aș putea rătăci și că nu aș ajunge la destinație și aș atrage consecințe catastrofale dacă acest lucru s-ar fi întâmplat. Dar, spre surprinderea mea, zborul cu avionul a fost o experiență plăcută, admiram norii atât de aproape de mine și aveam bucuria estetică de a-i compara cu Marea norilor din celebrul tablou al lui Friedrich. Am ajuns cu bine și la destinație-deci nici scenariul că m-aș putea rătăci nu s-a împlinit. Orășelul st…

Studenția III

Image
Pe lângă amintirea luminoasă a discuțiilor transcendentale din perioada facultății, păstrez și altele, una din ele fiind descoperirea, prin intermediul unui profesor, a artei pictorilor romantici, simboliști, prerafaeliți și suprarealiști în special și a artei în general. Proful respectiv a adus la ore revistele colecției Mari pictori și așa a început plonjarea mea în lumea picturii.
Descoperisem pe coperta cărții Un veac de singurătate de la Editura Rao o pictură de o stranie frumusețe, Croitorul de dame, aparținând pictoriței suprarealiste spaniolo-mexicane, Remedios Varo. Mă fascinau creațiile ei și îndeosebi o lucrare în care un personaj feminin era singurul cu ochii deschiși, ceilalți din jur fiind reprezentați cu ochii închiși, părând adormiți sau chiar morți.


Modul în care interpretam lucrarea e acela că femeia deținea un adevăr inaccesibil oamenilor obișnuiți și cumva mă identificam cu acel personaj, considerând că cei mai mulți oameni sunt niște  nefiinzi, trăind fără conștiinț…

Studenția II

Image
Așa cum am precizat în partea întâi a capitolului Studenția, la acea vreme nu urmăream să mă confrunt cu realitatea, ci mai degrabă să evadez din ea, prin diverse căi: literatură, artă, chat.
Aidoma unui toxicoman care caută cu orice chip să evadeze dintr-o realitate insuportabilă, mă refugiam în beletristică, preferând personajele de ficțiune în locul oamenilor reali, pentru că acestea îmi păreau mult mai interesante, având replici imprevizibile, față de oamenii reali pe care îi auzeam povestind despre vreme sau purtând discuții despre pantofi.

Cu toate acestea, în anii de facultate, lecturile literare mi-au adâncit tendințele suicidare, căci mă identificam cu cele mai nefericite personaje ale literaturii engleze; Miss Havisham sau Ofelia îmi curgeau prin vene, să nu mai spun că luam 10 garantat când la examene aveam subiecte despre un mizantrop ca Swift căci nu făceam altceva decât să scriu despre propriile trăiri într-o manieră voit obiectivă.  Despre unele cărți eram de părere că o…