Posts

Copilăria, mediul familial în care am crescut. Primele semne ale tulburării mele psihice

Cum s-a ajuns ca la 25 de ani să fiu internată într-un spital psihiatric și diagnosticată cu tulburarea bipolară?
Cu mulți ani înainte de a fi internată pentru prima dată, am crescut într-o familie disfuncțională, care, la rândul ei provenea dintr-o familie disfuncțională.
Mama e fiica nedorită a unor părinți care au privit-o mai degrabă ca pe o povară decât ca pe un dar divin, iar tata provine dintr-o familie monoparentală maternă, în care mama sa și bunica mea a fost nevoită să divorțeze de timpuriu de un bărbat brutal care o agresa fizic și verbal chiar și pe durata sarcinii.
Ambii mei părinți au fost pe punctul de a-și rata nașterea, mama a fost literalmente aruncată într-o debara din cauza hemoragiei abundente și salvată ulterior de o infirmieră care a văzut-o că mișcă, iar tata s-a născut prematur din cauza bătăilor pe care bunica mea le primea sistematic de la bunică-meu. Amândoi erau să nu existe, și prin urmare nici eu, scenariu pe care mi l-aș fi dorit până când am împlinit v…

Amintirea urâtă se repetă, dar se preschimbă…în ce oare?

După prima mea internare într-un spital psihiatric au urmat mai multe crize de mai mică intensitate care nu au necesitat spitalizarea, dar care mă făceau incapabilă să dau rezultate la job. Apoi a venit și momentul celei de-a doua internări, la fix zece ani de la prima mea experiență trăită acolo. În mod curios, cu vreo trei luni înainte de internare îmi tot spuneam că simt că 2014 va fi cu totul altfel pentru mine, fără să am habar cum se va împlini această profeție.
Experiența spitalizării a fost în egală măsură una traumatizantă (la început) și terapeutică în următoarele zile. Trauma a constat în legarea mea de pat de mai multe ori, asta pentru că reușeam, după niște sforțări supraomenești, să mă dezleg de fiecare dată.
Vă spuneam în postarea anterioară că am reușit să mă dezleg într-o fracțiune de secundă...Ei bine, asta a fost o falsă impresie de comprimare a timpului, după ce experiența îți rămâne în amintire. Pentru că de data asta mi-a fost dat să aflu că experiența dezlegării …

Cea mai urâtă amintire din viața mea

Image
Dacă ați ales să citiți acest blog pentru că aveți o boală psihică, cu siguranță că aveți o mulțime de amintiri urâte. Ca și mine, de altfel...
Abuzurile fizice și emoționale din copilărie și adolescență, neîmplinirile sentimentale, un sentiment acut de inadecvare, de ratare, obsesia morții și apoi vidul care mă separa de ceilalți. Toate, de ar fi descrise, ar ocupa un spațiu de proporția romanului Război și pace.
În cazul în care m-ar fi întrebat cineva care ar fi cea mai îngrozitoare amintire din viața mea, aș fi răspuns fără ezitare: cea în care, aflată în prima mea criză denebunie, am fost legată de patul de spital. Cu mâinile imobilizate și neputând să dormi, o clipă îți pare o eternitate insuportabilă...
Până când... până când îți vine în cap cea mai nebunească idee și îți spui: acum sunt Houdini. Și într-o fracțiune de secundă, reușești să te dezlegi și să umbli liber prin salon, fiind cel mai fericit om din lume... Și asta se întâmplă pentru că partea ta critică nu e activă, așa…

De ce un astfel de blog?

Intenția de a crea un blog despre tulburarea mea psihică a existat cu mulți ani în urmă, încă de prin 2011, când am schițat un prim capitol.
Însă am abandonat pentru multă vreme proiectul, din mai multe motive, printre care și acela că nu credeam că povestea mea ar putea interesa pe cineva și că oamenii ar opta mai degrabă pentru un blog cultural sau de divertisment decât pentru unul în care sunt aduse în discuție subiecte ca abuzurile sau boala psihică.
Dar ideea de a scrie despre acest subiect a revenit periodic, m-a tras de mânecă precum un copil mic pe care-l neglijezi și care cerșește disperat toată atenția ta.
Mi-am dorit să scriu pentru a spune rămas bun trecutului și pentru a mă curăța de toată zgura acumulată de-a lungul anilor. Chiar cred în funcția cathartică a scrisului, nu o dată am pus pe hârtie amintiri triste ori traumatizante și am observat cum acestea și-au diminuat din intensitate.
M-am gândit la acei cititori care se confruntă la rândul lor cu o tulburare psihiatrică ș…