Posts

În căutarea vinovaților

Image
Motto:
A-i acuza pe alții pentru propriul nenoroc este semn al nevoii de educație. A-ți acuza propria persoană arată că educația a început. A nu te acuza nici pe tine, nici pe alții e semn că educația a luat sfârșit. (Epictet)
O perioadă îndelungată după ce am primit diagnosticul am blamat mulți oameni pe care-i consideram vinovați de îmbolnăvirea mea. La întrebarea cine e responsabil de acest lucru aș fi răspuns în mai multe feluri: toți,anumite persoane, eu însămi ori nimeni. Și probabil că de fiecare dată aș fi avut dreptate…Da, sunt în categoria celor cărora li se spune aveți dreptate.J
Hai să luăm prima variantă: toți, potrivit căreia Iadul sunt ceilalți. Lipsită de ceea ce scriitorul bipolar David Mariant numea pielea emoțională, fiecare comportament malițios mi se înfigea în carnea sufletului, mutilându-mă.
Acasă aveam parte de torționarul-șef, despre ale cărui forme de abuz am mai scris. Limbajul trivial, subminarea încrederii în mine, umilirea mamei în prezența mea, abuzuri fizi…

Primul episod psihotic

După ani întregi în care depresia m-a însoțit aproape permanent, exceptând rarele momente de exaltare maniacală, dintr-o dată, în toamna lui 2004 lumea mea gri a început să prindă culoare, emoțiile pozitive au atins cote foarte înalte, introversiunea mea s-a transformat în extraversiune, astfel că relaționam dintr-o dată cu ușurință cu toată lumea, chiar și cu oameni necunoscuți.
De exemplu, eram într-un microbuz în drum spre job, ascultam Yann Tiersen la căști și când un bătrânel s-a așezat lângă mine, i-am dat una dintre căști să asculte și el, lucru pe care în mod normal nu l-aș fi făcut.
Exaltarea mea era atât de puternică, încât mă simțeam ca o mamă universală care-i iubește cu infinită dragoste pe toți locuitorii planetei. Poate de aceea am devenit preocupată de soarta oamenilor străzii, cărora le cumpăram mâncare sau le dădeam bani.
De la un moment dat am început să am niște experiențe stranii, care constau în niște coincidențe surprinzătoare, ce păreau că anticipează viitorul,…

Bursa în străinătate

În anul al treilea de facultate, în 2002, am avut (ne)șansa de a obține o bursă de studii de aproape patru luni în Finlanda sau Friglanda, cum o alint eu.De ce neșansa? Pentru că am crezut, până nu demult, că a fost o experiență care nu mi-a folosit la nimic, ba din contra, că mi-a dăunat foarte mult sănătății mele psihice. Și de ce totuși șansa? Pentru că în cele din urmă mi-am dat seama că mi-a folosit la ceva. Bucuria că voi pleca pentru atâta timp într-o altă țară mi-a fost umbrită de la bun început de frica de a călători cu avionul, precum și de teama că m-aș putea rătăci și că nu aș ajunge la destinație și aș atrage consecințe catastrofale dacă acest lucru s-ar fi întâmplat. Dar, spre surprinderea mea, zborul cu avionul a fost o experiență plăcută, admiram norii atât de aproape de mine și aveam bucuria estetică de a-i compara cu Marea norilor din celebrul tablou al lui Friedrich. Am ajuns cu bine și la destinație-deci nici scenariul că m-aș putea rătăci nu s-a împlinit. Orășelul st…

Studenția III

Image
Pe lângă amintirea luminoasă a discuțiilor transcendentale din perioada facultății, păstrez și altele, una din ele fiind descoperirea, prin intermediul unui profesor, a artei pictorilor romantici, simboliști, prerafaeliți și suprarealiști în special și a artei în general. Proful respectiv a adus la ore revistele colecției Mari pictori și așa a început plonjarea mea în lumea picturii.
Descoperisem pe coperta cărții Un veac de singurătate de la Editura Rao o pictură de o stranie frumusețe, Croitorul de dame, aparținând pictoriței suprarealiste spaniolo-mexicane, Remedios Varo. Mă fascinau creațiile ei și îndeosebi o lucrare în care un personaj feminin era singurul cu ochii deschiși, ceilalți din jur fiind reprezentați cu ochii închiși, părând adormiți sau chiar morți.


Modul în care interpretam lucrarea e acela că femeia deținea un adevăr inaccesibil oamenilor obișnuiți și cumva mă identificam cu acel personaj, considerând că cei mai mulți oameni sunt niște  nefiinzi, trăind fără conștiinț…

Studenția II

Image
Așa cum am precizat în partea întâi a capitolului Studenția, la acea vreme nu urmăream să mă confrunt cu realitatea, ci mai degrabă să evadez din ea, prin diverse căi: literatură, artă, chat.
Aidoma unui toxicoman care caută cu orice chip să evadeze dintr-o realitate insuportabilă, mă refugiam în beletristică, preferând personajele de ficțiune în locul oamenilor reali, pentru că acestea îmi păreau mult mai interesante, având replici imprevizibile, față de oamenii reali pe care îi auzeam povestind despre vreme sau purtând discuții despre pantofi.

Cu toate acestea, în anii de facultate, lecturile literare mi-au adâncit tendințele suicidare, căci mă identificam cu cele mai nefericite personaje ale literaturii engleze; Miss Havisham sau Ofelia îmi curgeau prin vene, să nu mai spun că luam 10 garantat când la examene aveam subiecte despre un mizantrop ca Swift căci nu făceam altceva decât să scriu despre propriile trăiri într-o manieră voit obiectivă.  Despre unele cărți eram de părere că o…

Studenția I

La sfârșitul adolescenței am trecut de la eleva rebelă la tânăra interiorizată care nu-și putea asuma eșecul de a fi picat în primul an la facultate, în ciuda faptului că pe aproape întreaga durată a facultății am fost studentă bursieră integralistă.


Aveam o psihologie de om învinsși mă purtam ca atare( nu îndrăzneam să vorbesc, mergeam cu capul plecat etc.) Ideea găsită în Saturn și melancolia, că privirea plecată reflectă uneori și ceva pozitiv, și anume gândirea creatoare, era o slabă compensație.
În acei ani a apărut și un alt motiv care îmi alimenta depresia, și anume faptul că nu aveam cu cine să port niște discuții mai profunde decât eternele discuții despre nimic, cum numeam eu flecăreala obișnuită pe care o auzeam la tot pasul.
Această neîmplinire a dus la o adevărată ură față de semeni, dar dacă ura era fățișă în liceu, acum ea era una ascunsă, ținută sub cheie. Îmi amintesc că în anul IV o studentă citea ceva și la un moment dat a întrebat Ce înseamnă să fii mizantrop ?, la …

Perioada dintre începutul adolescenței și sfârșitul ei

Așa cum precizam în capitolul anterior, încă din gimnaziu m-am îndrăgostit în secret de un fost coleg care mă trata foarte rău și acea  îndrăgostire  tăinuită avea să dureze șapte ani.
Știind că nu am nicio șansă de a fi cu colegul respectiv, la începutul adolescenței mi-am exprimat dorința de a mă împrieteni cu un alt băiat pe care-l plăceam. Atunci am primit primul refuz, ba mai mult decât un refuz am auzit în urma mea comentariul cine ar putea-o plăcea pe… ? Momentul a fost unul de cotitură, căci mi-am asumat acel mesaj toxic atât de profund, încât aproape întreaga viață am crezut în el, dându-i putere și permițându-i să-mi știrbească stima de sine.

În acei ani ai adolescenței, confirmând parcă un citat celebru ( Nimic nu înrăiește mai mult decât zădărnicia), precum și un clișeu psihologic, că persoana agresată devine ea însăși agresor, am devenit, la rândul meu, o persoană foarte agresivă cu copiii studioși ai clasei, cărora le pricinuiam diverse neplăceri, cum ar fi faptul cămă ur…