Pubertatea: cele dintâi tendințe de automutilare, primii fiori, vidul


Trecerea de la copilărie la pubertate și apoi la adolescență a  dus la o înmulțire a semnelor maladive atât la exterior, cât și la nivel comportamental, precum și la o altă formă de abuz din partea tatălui meu.

Curând a apărut nevoia de intimitate, specifică vârstei. Dacă până atunci jurnalele conțineau diverse comentarii despre desenele animate preferate, din acel moment jurnalul devenea un confident în care îmi notam, evident, lucruri intime. Care ar fi trebuit să rămână intime. Dar tatăl meu nu a știut să-mi respecte această nevoie firească și mi-a violat intimitatea, citind însemnările. Chiar și acum, la aproape 40 de ani, când scriu despre acest aspect, simt o durere teribilă doar amintindu-mi.

Paradoxal poate, deși știam că citește tot ce scriu, oricât de personal ar fi, nu am încetat niciodată să scriu. Îmi amintesc că era pe vremuri un film al cărui titlu a fost tradus Să nu lași scris niciodată. Un sfat perfect în situația mea, dar pe care nu l-am putut urma. Nevoia de a scrie a fost și este prea mare pentru a mă putea opri. Altfel, nu aș fi în momentul de față aici, cu povestea pe punctul de a se scrie.

La acea vârstă a pubertății obsesia constantă a morții m-a determinat să-mi inserez în jurnal testamentul. În ciuda aspectului sumbru al gestului, era și o parte amuzantă în povestea asta, pentru că presupunea lăsarea ca moștenire unei prietene a unei averi derizorii, și anume, toate posterele mele.

 Ca elevă eram mereu neatentă și mult mai preocupată să desenez cruci cu anul nașterii și al morții mele decât de orice obiect de studiu. Ultimele file ale caietelor de școală deveneau un spațiu pentru defularea mea thanatică. Îmi amintesc clar un caiet de biologie roz în care am scris versurile de la Nirvana  I hate myself and I want to die interpretate, ca o ironie a sorții, tot de un bipolar.

Tot în preajma acelei vârste am început să-mi scrijelesc cu lama încheietura mâinii, continuând obiceiul dezvoltat în copilărie, când îmi răneam păpușile.  Deveneam treptat, prin aceste preocupări, o emo avant la lettre.

În momentele în care mă gândesc la motivul pentru care mi-am scrijelit pentru prima dată venele mi se face jenă de mine. Îmi doream foarte mult o carte  extrem de costisitoare, pe care mama nu-și putea permite să mi-o cumpere. După ce a văzut fapta mea, de disperare mi-a cumpărat cartea respectivă, rugându-mă să-i promit că nu voi mai repeta niciodată acel gest. Știu că biata de ea a încercat să gestioneze situația cum a putut, oferindu-mi jucăria mult visată. Dar în astfel de situații părinții unor asemenea copii trebuie să se îndrepte mai degrabă spre cabinetul medical decât spre librăria care le satisface capriciul copiilor.

Această intoleranță la frustrare care m-a condus la automutilare a devenit, de-a lungul timpului, un laitmotiv al vieții mele și sursa multor momente de nefericire.

Obișnuită ca mama  să-mi împlinească dorințele, am trăit o adevărată dramă când, la doisprezece ani, m-am îndrăgostit de un băiat total indiferent față de sentimentele mele, care, observând că-l plac, se folosea de mine cerându-mi bani pentru a le cumpăra flori potențialelor lui prietene.

În acea perioadă, a gimnaziului, în paralel cu abuzurile de acasă, la școală aveam parte de altele, de data asta din partea colegului de care mă îndrăgostisem și din partea unei colege de clasă.  Ambii mă umileau în mod constant prin aluzii la aspectul meu exterior, fapt care m-a rănit adânc în feminitatea mea în formare.


În loc să mă protejez cumva de replicile lor malițioase, le absorbeam ca pe un burete, rezultatul fiind nopți întregi în care așteptam ca părinții mei să adoarmă pentru ca eu să plâng în perne. Probabil atunci, în jurul vârstei de treisprezece-paisprezece ani, am simțit pentru prima dată o imensă stare de vid care avea să mă însoțească în cea mai mare parte din viața mea, până în jurul vârstei de treizeci și unu de ani, când lucrurile au luat o altă turnură pentru mine.

Pe toată durata gimnaziului am fost îndrăgostită în secret, credeam eu, de băiatul agresor, deși fascinația mea pentru el era evidentă pentru toată lumea.

Comments

  1. Draga mea, inca o pagina trista de jurnal si inca o data imi trece in gand bucuria ca ai depasit aceasta faza lugubra si ca astazi, poti sa scrii detasata, despre acesti etapa gri.
    Ai dreptate, majoritatea adolescentelor au jurnal - si eu am avut unul, pe care-l intitulasem Chiquitita - dupa minunata melodie a formatiei Abba. Si am scris acolo pana când l-am surprins pe un unchi, venit la noi acasa in vizita pentru cateva saptamâni, ca citea din jurnalul meu - pe care nu-l ascundeam ce-i drept dar era ceva personal si parintii mei respectau sfera mea privata. Cu toate ca unchiul nu a ras si nici nu a facut remarci ciudate legate de ce citise, chiar dinpotriva, m-a laudat ca scriu atat de frumos, pentru mine s-a incheiat aceasta dorinta de a ma destainui unui jurnal. Din acea zi am aruncat jurnalul...
    Iti doresc un start bun in noua saptamana si abia astept sa citesc urmatoarea fila. Stiu ca povestea ta este una cu happy end <3

    ReplyDelete
    Replies
    1. Dragă Carmen, îți mulțumesc că mă citești, dacă nu era observația ta de ieri că nu am pus un text pe blog pe 20, mi-aș fi dat seama mult mai târziu că nu l-am postat și n-aș mai fi fost consecventă. Ce drăguță idee să-ți numești jurnalul Chiquitita! Și eu am aruncat jurnalele adolescenței, s-au păstrat doar cele de la zece ani, pline de un umor involuntar. Povestea e într-adevăr una cu happy end în măsura în care am dat un sens vieții mele și am scăpat de vidul acela insuportabil. Să dea Domnul să fie bine și cu sănătatea mamei, a luat vreo șase kg în greutate, ceea ce e un semn bun, credem noi. O săptâmână frumoasă și rodnică îți doresc! <3

      Delete
  2. Mă gândeam astăzi (într-un cadru sigur, dar în care au fost împărtășite diverse probleme) că parcă trăim toți aceeași poveste, cu mici sau mari variațiuni, dar care a avea același fir de bază. Povestea ta este una extremă și de nișă, ilustrând anumite răni adânci ale oamenilor, răni pe care nu prea știm cum să ni le vindecăm. Faptul că tu scrii despre asta... sper că îi va ajuta pe unii să remarce semnele care trebuie remarcate și să acționeze cât mai rapid și în alt mod decât ar face-o după propria evaluare.
    Multă sănătate mamei tale și ție! O săptămână cât mai plăcută să începi!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Dragă Iustina, îți mulțumesc că mă citești. Eu chiar asta îmi doresc, ca aceste rânduri să fie un semnal de alarmă pentru părinții, prietenii, colegii celor cu o suferință sufletească atât de mare încât să aibă manifestări extreme. Nu știu în ce măsură mă citesc oameni cu probleme similare sau doar persoane care citesc aceste rânduri ca pe un fapt divers și atât. Îi rog pe cei care cunosc oameni suferinzi și au dat peste blogul meu să le trimită acestora link către aceste texte, să vadă că nu sunt singuri în această suferință și, ce e mai important, că poate fi depășită. Mulțumesc pentru urările de sănătate la adresa mamei. E o mare luptătoare, urmează să facă a noua ședință de chimioterapie.
      Îți doresc o săptămână minunată!

      Delete

Post a Comment

Popular posts from this blog

De ce un astfel de blog?

Cea mai urâtă amintire din viața mea

Amintirea urâtă se repetă, dar se preschimbă…în ce oare?