Studenția I


La sfârșitul adolescenței am trecut de la eleva rebelă la tânăra interiorizată care nu-și putea asuma eșecul de a fi picat în primul an la facultate, în ciuda faptului că pe aproape întreaga durată a facultății am fost studentă bursieră integralistă.

Aveam o psihologie de om învins și mă purtam ca atare( nu îndrăzneam să vorbesc, mergeam cu capul plecat etc.) Ideea găsită în Saturn și melancolia, că privirea plecată reflectă uneori și ceva pozitiv, și anume gândirea creatoare, era o slabă compensație.

În acei ani a apărut și un alt motiv care îmi alimenta depresia, și anume faptul că nu aveam cu cine să port niște discuții mai profunde decât eternele discuții despre nimic, cum numeam eu flecăreala obișnuită pe care o auzeam la tot pasul.

Această neîmplinire  a dus la o adevărată ură față de semeni, dar dacă ura era fățișă în liceu, acum ea era una ascunsă, ținută sub cheie. Îmi amintesc că în anul IV o studentă citea ceva și la un moment dat a întrebat Ce înseamnă să fii mizantrop ?, la care eu mi-am spus în sinea mea Ce bine e să nu știi ce înseamnă să fii mizantrop!

De-a lungul acelor ani depresivi, fiecare celulă țipa în mine, dar era vorba de un țipăt surd, înăbușit, pe care nu-l exteriorizam.

 Aș fi vrut să pot, asemenea unui personaj din Cel mai iubit dintre pământeni  să urc undeva, nu neapărat într-un copac, ci poate pe un munte și de acolo să urlu cu toată forța, ca un lup la lună și să găsesc un soi de consolare în ascultarea ecoului, în crearea iluziei că nu sunt singură în durerea mea. Îmi reprimam lacrimile, și, cum toată acea suferință trebuia exteriorizată în vreun fel, ajungeam să-mi scrijelesc în mod periodic venele. În mod paradoxal, acest gest îmi aducea un soi de alinare, lucru pe care un om sănătos nu are cum să-l înțeleagă. Doar cineva care a trăit o experiență similară e familiar cu liniștirea care vine în urma autoflagelării.

La un moment dat, în acea perioadă a studenției, conștientizând că sunt diferită de oamenii cu care intram în contact, am început să citesc un manual american de psihologie, pentru a înțelege prin ce anume mă deosebeam de majoritatea celor normali. Am descoperit că aveam mai multe fobii, printre care agorafobie, fobia de a mânca în fața celorlalți și multe altele. Ceea ce m-a frapat cel mai mult atunci a fost altceva. Îmi amintesc că, după ce m-am plimbat mental prin maladiile sufletului m-am oprit asupra uneia care mi se părea că-mi vine ca o mănușă : bipolaritatea ori sindromul maniaco-depresiv. Aceasta consta în alternarea episoadelor de depresie cu momente de euforie debordantă. După cele dintâi, în care simțeam că lumea nu mă mai conține și că trebuie să ies cumva din ea, urmau episoadele maniacale, pe care le numeam îndrăgostiri fără obiect, căci excesul de adrenalină din acele momente semăna foarte bine cu sentimentul de îndrăgostire, fără ca acesta să fie îndreptat către cineva anume.

Peste aproximativ trei ani aveam să primesc în mod oficial diagnosticul intuit de mine. Ceea ce nu am realizat în perioada de documentare a fost faptul că această afecțiune psihică se cronicizează dacă este netratată, ajungându-se și la psihoze în care pacientul își pierde complet discernământul. În manualul respectiv informațiile referitoare la tulburările psihice erau sintetizate într-un singur capitol, fără a se intra foarte mult în detalii, de aceea nu am conștientizat deloc pericolul în care mă aflam, căci la vremea aceea sufeream de o formă ușoară de ciclotimie, fără să cunosc efectele unei psihoze. În consecință nu am acționat și nu am mers la un consult psihiatric, cum ar fi trebuit să fac. E drept, nu doar din cauza unei informări incomplete, ci și din cauza faptului că nu doream să primesc o etichetă medicală. Dar, pentru cei capabili să învețe și din greșelile altora, nu doar din ale lor, pun aici întrebarea : ce ar fi de ales între a primi o etichetă psihiatrică în urma căreia să beneficiați de tratamentul corespunzător și neprezentarea la medic, ce are drept consecință agravarea afecțiunii pe care o aveți?

La acea vreme însă nu aveam astfel de dileme și nu urmăream să mă confrunt cu realitatea, ci mai degrabă să evadez din ea, prin diverse căi: literatură, artă, chat.

Comments

  1. de multe ori se zice ca daca ne concentram pe ceva negativ si credem cu tarie ca ni se va intampla, aceasta se va chiar intampla. Nu stiu daca si in situatia descrisa de tine, insa, parerea mea (neprofesionala) este ca tu ti-ai auto-alimentat depresia. Pacat ca mama ta nu a observat fazele prin care treceai, sunt sigura ca daca primeai suport medical timpuriu, boala nu ar fi putut avansa asa cum s-a intamplat in cazul tau real.
    Ce ai studiat, Flacara-inghetata? sunt tare curioasa daca filologie-istorie, sau ceva de genul, o ramura care cumva impun o anumita capacitate de visare si poate de introvestire...
    Iti doresc sanatate si numai bine. Si pentru ca ne apropuem cu pasi grabiti de sfarsitul de an, iti doresc sarbatori de Craciun fericite si o trecere lina in noul an 2019. Priveste cu incredere viitorul, norocul poate sa ne surada oricand, la orice pas. Trebuie doar sa recunoastem sansa si sa nu o lasam sa treaca.
    La multi ani!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mulțumesc mult pentru răspuns, dragă Carmen. Depresia a fost consecința unei vieți pline de abuzuri fizice și emoționale, cât am locuit acasă nu era zi în care să nu facă taică-meu scandal. Mama nu avea cum să observe semnele de boală pentru că era spălată pe creier de abuzurile lui taică-meu. Noapte de noapte ne bătea, apoi el rămânea acasă să doarmă, iar mama mergea a doua zi la serviciu, la un job foarte greu, unde trebuia să fie eficientă timp de 8 ore după nopțile de nesomn. Practic l-a întreținut, el a avut multe perioade fără joburi și întotdeauna ea a câștigat mai bine ca el. Îi sponsoriza viciul cumpărându-i alcool pentru că o amenința cu bătaia, iar după ce se îmbăta oricum o bătea/ne bătea. Când rămâneam fără bani o trimitea să se umilească la cunoștințe și să împrumute.

      E trist că ne-am îmbolnăvit, mama s-a operat ieri la ficat, i-au extirpat o parte foarte mare, nu se știe dacă vom petrece Crăciunul împreună.

      Ai fost foarte aproape în a ghici ce facultate am urmat, filologie într-adevăr, dar secția de Română-Engleză. Ar fi fost foarte frumos să fi făcut și istorie, din păcate sunt zero barat la această disciplină.

      Mulțumesc mult pentru urări, sărbători binecuvântate în comuniune cu Domnul și cu cei dragi și la mulți ani!

      Îți mulțumesc și că ai fost unul dintre cititorii mei neobosiți.

      Delete
    2. Multa sanatate mamei tale si tie forta dubla, sa va mentineti moralul pozitiv. O gandire pozitiva nu poate sa aduca decat lucruri bune.
      Sarbatori cu sanatate si mult noroc si un An Nou mult mult mai bun! imbratisari 🤗

      Delete
    3. Mulțumesc mult, dragă Carmen. Simt că Dumnezeu ne ocrotește și ne trimite oameni-îngeri la tot pasul. Sărbători binecuvântate! Te îmbrățișez și eu! <3

      Delete
  2. E foarte important şi befenic faptul că scrii deschis despre asta, că expui toate etapele, stările. Asta, cred eu, te ajută şi pe tine. Şi cu siguranşi şi pe alţii.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mulțumesc mult pentru vizită, Potecuța. Și eu cred că autoanaliza aceasta e necesară, pentru a conștientiza în ce abis mă aflam și cât de mult am progresat în ultimii ani. Dacă mai ajută măcar încă o persoană, scopul meu ar fi atins.

      Delete
  3. Dragă Flacără,
    Mă bucur că ți-ai păstrat consecvența de a posta articolul, chiar și în această lună.
    Promite-mi te rog ceva: când toate paginile cu ceea ce a fost vor fi scrise, vei scrie despre ceea ce va fi, la fel de vindecător pentru tine și benefic pentru ceilalți.
    Nu-i ușor ce faci aici, atâta sinceritate și răscolire a amintirilor. Pentru asta ai toată aprecierea mea!
    Iar întrebarea de final... e valabilă și pentru neprezentarea la controale medicale de rutină, sau la examene. E teama ceea ce ar putea să se întâmple negativ, pe care foarte mulți oameni au talentul de a și-o alimenta. Trăim, învățăm, ne schimbăm, iarăși trăim.
    Multă sănătate și numai bine!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mulțumesc, dragă Iustina. Nu fac niciun efort în afară de cel de a-mi aminti să postez pe data de 20. Textele există deja, sunt vreo douăsprezece în total. Le voi recomanda cititorilor să înceapă cu capitolele finale, despre cea care am devenit pentru a-i convinge că minuni există și că automutilările, depresia, deznădejdea pot fi lăsate în urmă.

      Sănătate și ție și familiei tale și sărbători binecuvântate cu bucurii sfinte și mântuitoare!

      Delete

Post a Comment

Popular posts from this blog

De ce un astfel de blog?

Cea mai urâtă amintire din viața mea

Amintirea urâtă se repetă, dar se preschimbă…în ce oare?