Studenția II



Așa cum am precizat în partea întâi a capitolului Studenția, la acea vreme nu urmăream să mă confrunt cu realitatea, ci mai degrabă să evadez din ea, prin diverse căi: literatură, artă, chat.

Aidoma unui toxicoman care caută cu orice chip să evadeze dintr-o realitate insuportabilă, mă refugiam în beletristică, preferând personajele de ficțiune în locul oamenilor reali, pentru că acestea îmi păreau mult mai interesante, având replici imprevizibile, față de oamenii reali pe care îi auzeam povestind despre vreme sau purtând discuții despre pantofi.


Cu toate acestea, în anii de facultate, lecturile literare mi-au adâncit tendințele suicidare, căci mă identificam cu cele mai nefericite personaje ale literaturii engleze; Miss Havisham sau Ofelia îmi curgeau prin vene, să nu mai spun că luam 10 garantat când la examene aveam subiecte despre un mizantrop ca Swift căci nu făceam altceva decât să scriu despre propriile trăiri într-o manieră voit obiectivă.  Despre unele cărți eram de părere că omoară viața din noi și că scriitorii lor, temperamente depresive, pot avea satisfacția de a ne fi contaminat cu disperarea lor, cum ar fi cazul scrierilor lui Eminescu, pe care îmi era dificil să-l citesc, căci obsesia lui thanatică o amplifica pe a mea, rezultatul fiind o contemplare a venelor scrijelite și o afundare în stări letargice.

Singurătatea adâncă resimțită în acei ani, în ciuda iubirii autentice pe care prietenul meu o nutrea față de mine,  îmi modela insomniile, la fel cum depresia omniprezentă îmi deforma cam toate experiențele, de orice natură ar fi fost. 

În acele nopți interminabile din studenție nu mai conta că am mamă, tată, iubit, căci eram un om insuportabil de singur, un om singur printre niște obiecte nefolositoare. Din acele timpuri datează textul Nocturnă, care mereu m-a mirat prin sentimentul straniu pe care mi-l declanșa.


La acea vreme am descoperit întâmplător (sau nu) chaturile și o dată cu ele și alți insomniaci sau oameni normali aflați în țări cu un fus orar diferit față de al nostru. Dintr-o nevoie de automințire, îmi spuneam că intram în dialog cu oamenii pentru a-mi exersa engleza, fără să conștientizez gradul de singurătate în care mă aflam. Începusem să mă interoghez în privința sensului vieții și spre acest subiect tindeau discuțiile mele. Mulți dintre cei pe care îi întrebam care e sensul vieții lor îmi răspundeau simplu și firesc iubirea, fapt care-mi stârnea o reacție de dispreț, fiindcă la vremea aceea nu eram o persoană cu valori autentice, ci o fată capricioasă în căutarea unor răspunsuri imprevizibile. Îi disprețuiam în egală măsură pe cei care-mi vorbeau despre acumulările materiale. În ceea ce mă privește, eu îi spuneam fiecăruia că n-am sens.

Manifestam o frustrare crescândă pe măsură ce vorbeam cu acei oameni simpli, căci nu-mi hrăneau nevoia de “altceva” pe care o aveam. Pe unii dintre ei îi taxam pentru greșelile gramaticale, reiterând „apucăturile” pe care le aveam în relația cu prietenul meu de atunci.

De altfel, îmi alesesem un pseudonim foarte elitist, sperând ca astfel să prind în plasa discuțiilor mele oameni cultivați care să compenseze neîmplinirea intelectuală pe care o simțeam în relația mea de la acea vreme.

În cele din urmă am fost abordată de un scriitor cu care am avut parte de ceea ce el numea discuții transcendentale. Timp de trei nopți i-am vorbit, cu foarte mare sinceritate, despre autoflagelările mele, expunându-i și modul meu de a privi lumea prin lentilele unei depresive. Îi mărturiseam că nu-mi doresc o viață mediocră, de femeie măritată care să contribuie la procrearea speciei și că sunt de părere că oamenii creează viață din egoism, ca să se simtă ei împliniți, fără să le pese dacă acel copil vrea sau nu să se nască. Această din urmă convingere se formase din nopțile mele nedormite, în care acumulasem o ură considerabilă față de părinții mei, pentru că mă concepuseră și apoi îmi oferiseră o viață insuportablă.  La întrebarea scriitorului dacă vreau copii, i-am răspuns că nu aș putea da naștere unui muritor, gând pe care-l expusesem anterior și față de colegii mei de facultate, care l-au privit ca pe o dovadă a ciudățeniei mele. Mă așteptam, de altfel, la un comentariu similar din partea lui, când, surpriză, el mi-a răspuns, teribil de înduioșat, că nu sunt o ciudată, ci o persoană foarte cerebrală și mi-a recomandat lecturi din Cioran și Simone de Beauvoir. De altfel, amicul meu nocturn folosea un termen cu o conotație pozitivă, luciditate, pentru sinonimele lui mai întunecate precum depresie ori melancolie. Era o perspectivă nouă, nemaiîntâlnită de mine până atunci care m-a cucerit imediat.

Serile petrecute dialogând cu N. reprezentau pentru mine o posibilitate nesperată de autocunoaștere, cu un efect mult mai rapid decât lecturarea oricărei cărți de înțelepciune. Mă vedeam prin oglinda pe care el o îndrepta spre mine, ca o ființă baudelairiană, care descoperea că ideile ei din timpul nopții se potriveau perfect cu cele scrise de Cioran și asta mi se părea atunci extraordinar de flatant. Dialogurile cu N, un melanj între literatură și povești de viață, începuseră să devină telepatice, într-o manieră care ne încânta și ne speria deopotrivă.


Ceea ce aveam eu să-mi dau seama peste niște ani era că experiența de pe chat a fost o întâlnire providențială, pentru că  în timp ce eu îi povesteam despre tendințele mele de suicid, el m-a întrebat dacă vreau să trăiesc și dacă da, atunci trebuie să caut ajutor specializat. Cu doi ani înainte de a mă îmbolnăvi, Dumnezeu m-a avertizat, prin cuvintele lui N., să am grijă de propria sănătate, lucru pe care, evident, nu l-am făcut

Nu e loc aici pentru regrete tardive față de un trecut care oricum nu mai poate fi schimbat, ci mai degrabă pentru observația că avem parte în viața noastră de niște întâlniri decisive, cu niște oameni care pot aduce o schimbare benefică în viața noastră. Totul e să fim capabili să-i identificăm pe aceștia și să le urmăm sugestiile. 

Comments

  1. Pot completa, te rog, ultima frază? Atunci când simțim că unii oamenii ne sunt alături, să ne lăsăm îndrumați de aceștia, chiar dacă mintea vrea să mai cugete puțin ce să facă. Pentru că astfel putem profita de moment și putem acționa având ca suport obiectivitatea celuilalt.

    ReplyDelete
    Replies
    1. La mulți și frumoși ani, Iustina! Îți mulțumesc mult pentru completare. E concluzia la care am ajuns și eu de puțin timp când m-am confruntat cu o problemă de care nu mă puteam detașa din cauza subiectivismului cu care o priveam. Abia perspectiva obiectivă a unei prietene cu studii de psihologie m-a ajutat să aleg soluția optimă. Mulțumesc pentru vizită!

      Delete
  2. impresionant... Pur si simplu m-ai lasat fara cuvinte!
    Minunat scrisa aceasta autobiografie extrem de trista!
    Nu înteleg de ce nu publici toate aceste experiente sub forma unui roman, sunt sigura ca ar fi un bestseller!
    Numai bine si multa sanatate, draga mea!

    ReplyDelete
  3. Mulțumesc mult, Carmen! Nu le pot scrie sub forma unui roman pentru că aceasta este singura formă sub care știu să le scriu. Deși în facultate am studiat strategiile narative ale unor scriitori celebri, în ce mă privește habar n-am cum aș putea să le aplic. Și nici nu-mi doresc asta. Cartea pe care nădăjduiesc să o scriu( adunând toate aceste capitole, precum și altele care vor urma) pune accent pe povestea unei transformări, de la un om în căutarea unui sens al vieții până la găsirea acestuia prin dobândirea credinței în Dumnezeu și implicarea în acțiuni de voluntariat. Toate cele bune, dragă prietenă!

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Amintirea urâtă se repetă, dar se preschimbă…în ce oare?

De ce un astfel de blog?

Perioada dintre începutul adolescenței și sfârșitul ei