Primul episod psihotic




După ani întregi în care depresia m-a însoțit aproape permanent, exceptând rarele momente de exaltare maniacală, dintr-o dată, în toamna lui 2004 lumea mea gri a început să prindă culoare, emoțiile pozitive au atins cote foarte înalte, introversiunea mea s-a transformat în extraversiune, astfel că relaționam dintr-o dată cu ușurință cu toată lumea, chiar și cu oameni necunoscuți.

De exemplu, eram într-un microbuz în drum spre job, ascultam Yann Tiersen la căști și când un bătrânel s-a așezat lângă mine, i-am dat una dintre căști să asculte și el, lucru pe care în mod normal nu l-aș fi făcut.

Exaltarea mea era atât de puternică, încât mă simțeam ca o mamă universală care-i iubește cu infinită dragoste pe toți locuitorii planetei. Poate de aceea am devenit preocupată de soarta oamenilor străzii, cărora le cumpăram mâncare sau le dădeam bani.

De la un moment dat am început să am niște experiențe stranii, care constau în niște coincidențe surprinzătoare, ce păreau că anticipează viitorul, astfel că ceea ce trăiam în interior avea foarte multe corespondenţe cu exteriorul.

Îmi amintesc foarte clar cum tatăl meu m-a întrebat ce să-mi  aducă de afară, iar  mie mi-a trecut prin minte răspunsul flacăra violet, fără să știu de ce. În ziua următoare am intrat într-o librărie și m-am simțit efectiv condusă către o carte numită Flacăra violet, pe care am cumpărat-o fără să stau prea mult pe gânduri.

Altădată, mi-au revenit obsesiv în minte cuvintele trei plus unu și când am ieșit din casă în fața mea se aflau trei ciori și venea spre mine un câine negru.

Această ultimă întâmplare m-a speriat atât de mult, încât m-am  dus alergând spre biserică, deși până la momentul izbucnirii crizei fusesem atee. Pestea ani aveam să citesc despre faptul că asemenea experiențe se numesc sincronicități și cu timpul am început să le primesc în viața mea ca pe niște daruri, nu ca pe niște motive de spaimă.

La scurt timp însă am pierdut discernământul și, odată cu el, și somnul. Timp de trei zile și trei nopți nu am dormit nici un minut, am devenit furioasă pe tatăl meu când mi-am dat seama că iar mi-a citit scrierile fără acordul meu, simțeam când arsuri, când senzații de frig pe brațe. În starea aceea de furie maximă am distrus multe obiecte din camera mea, fără să fiu nicio clipă conștientă de ceea ce făceam.

De altfel, mă îmbrăcasem cu rochia de la cursul festiv, căreia i-am făcut multe găuri cu foarfecul în zona pieptului, acolo unde simțeam de obicei starea de vid.

Momentele de furie alternau cu cele de iubire nesfârșită, în care mă credeam Iisus și voiam să iau asupra mea suferința întregii omeniri. Alteori mă credeam Titania, personajul feminin din Visul unei nopți de vară pe care-l admirasem când am văzut piesa la teatru.'

Mă cuprinsese grafomania, îmi scriam propriile enunțuri aberante pe brațe.

După trei astfel de zile mama a chemat salvarea și am fost imobilizată de un gardian, căruia îi simțeam cum inima îi bate nebunește. Hm, ce cuvânt am ales-nebunește…

La spital, confundam identitatea pacienților și a personalului medical cu a altor persoane pe care le cunoșteam, și pretindeam că aveam 52 de ani, deși în realitate abia împlinisem 25. Dar mă jucam de-a cititul cifrelor în oglindă și pentru o astfel de joacă am fost legată de pat, experiență pe care am descris-o deja.

În tot acest timp, mama mă veghea zilnic câte ore putea, fără să mănânce nimic timp de zece zile, cât timp am fost eu internată. Din păcate, acest lucru avea să-i afecteze sănătatea peste ani, căci a început prin a avea probleme cu tiroida și a ajuns să dezvolte cancer de colon și de ficat.

După externare, biata de ea, a fost atât de fericită, încât a făcut un pachet cu haine pentru o pacientă foarte săracă de la spital care m-a vegheat în lipsa ei. S-a împrumutat cu sume imense de bani pentru a menține interesul viu al medicului în ce mă privea.

Ea s-a iluzionat că externarea însemna și vindecarea mea, neștiind pe atunci că avem de-a face cu o boală cronică, pentru care nu există leac.

Refacerea mea s-a realizat greoi, căci tratamentul consta în cantități industriale de haloperidol, medicament care-mi incetinea toate funcțiile organismului. Îmi amintesc de plimbările pe care le făceam cu ai mei când îmi revenise cât de cât discernământul și cât de greu mergeam din cauza pastilelor.

Pe atunci mă tot întrebam de ce mi s-au întâmplat lucrurile astea tocmai mie, dar peste ani m-am gândit că poate boala mea a fost o șansă ca eu să-mi dezvolt empatia, începând chiar din acel moment în care abia mergeam, asemenea unui bătrân împovărat de ani, și pe care-l înțelegeam abia acum.

În toată acea perioadă de refacere care a durat cam un an, prietenul meu A. m-a susținut permanent. De altfel el a făcut mereu dovada marii sale calităţi umane, dar s-a depăşit pur şi simplu pe sine după îmbolnăvirea mea. Din acel moment, în loc să o ia la fugă, a vrut să ne căsătorim. Ce altă dovadă a iubirii absolute puteam primi? Dar am fost incapabilă să văd această mare jertfă pe care era dispus să o facă în vreme ce alţi tineri alegeau căile facile specifice aventurierilor. 

Nu puteam să mă căsătoresc cu el pentru că simțeam un permanent vid interior pe care îl puneam pe seama faptului că relația cu el nu avea și o componentă intelectuală.  De fapt, cum aveam să descopăr după mulți ani, golul era cel al omului care trăiește  fără să-l simtă în el pe Dumnezeu.

Se pare că a fost nevoie de această experiență a nebuniei, pe care o priveam ca pe o versiune colorată a vieții, după ani întregi de cenușiu, pentru ca să ajung să-l primesc pe Dumnezeu în viața mea. Întâi printr-o criză mistică, apoi într-o manieră asumată.



Comments

  1. sunt absolut fara cuvinte! sunt PAF! am citiit de trei ori textul... Daca nu as sti ca tu scrii sincer despre viata ta, asi zice ca cele scrise aici sunt inspirate dintr-un film romantic si SF...
    Cât de puternica esti tu, Flacara înghetata! Ma bucur ca ai avut taria aceasta si ai depasit toate greutatile si ca esti aici în blogosfera, pentru toti ce doresc sa te citeasca.
    Sanatate si numai bine, draga mea!

    ReplyDelete
  2. Dragă Carmen, mulțumesc că ești o cititoare loială a acestui blog. Din păcate, cele povestite de mine sunt adevărate 100%, chiar dacă nu mi-aș fi dorit asta. Inițial am fost un om foarte slab, dar boala m-a întărit pentru că prin ea m-am apropiat de Dumnezeu. Așa că, până la urmă, tot răul spre bine. Te îmbrățișez!

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Perioada dintre începutul adolescenței și sfârșitul ei

Studenția I

Studenția II