În căutarea vinovaților




Motto:

A-i acuza pe alții pentru propriul nenoroc este semn al nevoii de educație. A-ți acuza propria persoană arată că educația a început. A nu te acuza nici pe tine, nici pe alții e semn că educația a luat sfârșit. (Epictet)

O perioadă îndelungată după ce am primit diagnosticul am blamat mulți oameni pe care-i consideram vinovați de îmbolnăvirea mea. La întrebarea cine e responsabil de acest lucru aș fi răspuns în mai multe feluri: toți,  anumite persoane, eu însămi ori nimeni. Și probabil că de fiecare dată aș fi avut dreptate…Da, sunt în categoria celor cărora li se spune aveți dreptate. J

Hai să luăm prima variantă: toți, potrivit căreia Iadul sunt ceilalți. Lipsită de ceea ce scriitorul bipolar David Mariant numea pielea emoțională, fiecare comportament malițios mi se înfigea în carnea sufletului, mutilându-mă.

Acasă aveam parte de torționarul-șef, despre ale cărui forme de abuz am mai scris. Limbajul trivial, subminarea încrederii în mine, umilirea mamei în prezența mea, abuzuri fizice și emoționale ce au avut loc în mod constant, până la plecarea mea din casa părintească. Din cauza aceasta percepția mea deforma chiar și noțiunea de acasă. Pentru mine acest cuvânt însemna trei oameni care foloseau aceeași…toaletă, nimic mai mult.

În clasele I-IV am avut un învățător care aplica pedepse corporale copiilor și m-am ales și eu cu niște urechi însângerate și cu mâinile învinețite de riglă. Dar asta li se întâmpla foarte multor copii și majoritatea dintre ei sunt acum adulți normali.

În gimnaziu erau cei doi colegi de clasă despre care am mai pomenit, care, simțindu-mă o ființă foarte sensibilă, se amuzau umilindu-mă permanent.

Aș putea să-i consider vinovați și pe profesorii mei care au observat anumite anomalii în comportamentul meu și nu au făcut nimic să împiedice debutul bolii mele. O vreme chiar am gândit asta. Îmi spuneam că ai mei erau prea ocupați să se omoare unul pe altul, dar pedagogii cunoscători de psihologia copilului de ce au stat cu mâinile în sân văzându-mă că eram un copil altfel ?

Însă perioada mea de revoltă împotriva pedagogilor s-a încheiat în momentul în care la rândul meu am fost pusă la after-school-ul unde am făcut voluntariat în situația de a nu putea lua atitudine în cazul unui băiețel care a ajuns să consume etnobotanice. Era un biet copil forțat să se maturizeze prea devreme, rămas doar în grija unei  străbunici, un suflet crescut pe stradă și corupt de ea. Mă durea, sufeream că a ajuns în situația asta, dar n-am putut face nimic să-l salvez, îmi era frică de consecințele acțiunii mele.

Revenind la căutarea vinovaților, am ajuns la mine. Ei bine, recunosc că prin viața mea haotică, în care pierdeam nopțile învățând și prin alimentația nehrănitoare, ce consta în chipsuri și Cola consumate zilnic, am creat un climat favorabil bolii, dar chiar și așa, aceasta putea să nu se manifeste.

Și am ajuns la ultimul răspuns: nimeni. Atâția oameni au avut câte un părinte sau ambii părinți abuzivi și nu au dezvoltat boala. Atâția oameni au pierdut nopțile și au mâncat necorespunzător și iarăși nu au dezvoltat boala.

E drept, toți factorii enumerați mai sus au fost elemente care au favorizat apariția ei, dar fără predispoziția genetică nu cred că boala s-ar fi manifestat. Am acest bagaj genetic de la bunica mea, ea îl are de la străbunica mea etc.

Nu se știe de ce Domnul a rânduit ca eu să am crucea asta, așa că o astfel de întrebare precum cea de la începutul capitolului e nedreaptă și inutilă.

Ceea ce pot eu face e să atrag atenția prin cartea de față asupra simptomelor bolii și să le prezint cititorilor un mod de a trăi cu ea, sperând ca prin acest lucru să-i ajut pe cei cu predispoziția spre această boală să o poată identifica din timp și să acționeze pentru a o preveni.

Sursa foto:

https://www.the-tls.co.uk/guilty-proven-innocent/

Comments

  1. trist... foarte trista constatatea ca în fata bolii suntem neputinciosi. Vrem sa schimbam in bine, dar nu putem. Dureros si trist acest articol. De fapt intreaga ppveste aici prezentata pe blog. Mare putere ai avut sa scrii si sa analizezi intreaga situatie. Te admir!
    Iti doresc multa putere in continuare, sa reusesti sa pastrezi si sa intaresti sananatea care ti-a mai ramas. Numai si numai bine!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Îți mulțumesc, dragă Carmen, pentru că m-ai citit ca de obicei. Este într-adevăr trist, sunt multe lucruri pe care nu le mai pot face din cauza bolii- de exemplu să-mi continui studiile și să aplic pentru o bursă în străinătate, lucru care devine uneori greu de suportat. Mai ales gândul că traiul actual nu-mi mai permite vacanțe spre tărâmuri mult visate. Dar probabil că e un rost în asta, poate că trebuia să mi se întâmple mie să mă îmbolnăvesc și să scriu despre boală pentru ca în felul acesta să pun accentul pe prevenție. Chiar cred că acesta e rostul meu și în prezent lucrez la finalizarea cărții. Să dea Domnul să fim cu toții sănătoși să se poată împlini acest vis: ca povestea mea să vadă lumina tiparului. Te salut cu drag!

      Delete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Perioada dintre începutul adolescenței și sfârșitul ei

Studenția I

Studenția II